Îi doare-n praştie…
25/04/2007
A fi la mila statului, mai ales a celui român, este echivalent cu un fel de sinucidere lentă. Grija celor abilitaţi şi plătiţi faţă de orfanii şi bătrânii din azile este de cele mai multe ori inexistentă. Pe cei mai mulţi îi doare, pe româneşte, în brăcinar de soarta unor semeni care, din nefericire, nu şi-au găsit echilibrul în sânul unei familii. Am prezentat zilele trecute cazul unei tinere de 12 ani care a îmbrăţişat ideea sinuciderii şi nu a lipsit mult să-şi duca la capăt gestul. Fata, aflată în grija unui centru social situat în cartierul Trivale, a fost dusă din nou acasă şi… lăsată în plata Domnului. Vă închipuiţi că acolo a beneficiat de toată “atenţia”. Ca dovadă, la doar câteva zile după internare, puştoaica a fost la un pas să sară pe geamul apartamentului. Abia după această întâmplare, cineva, probabil de la Direcţia pentru Protecţia Copilului, s-a gândit să ducă pacienta la un examen psihiatric… peste o săptămână.
Te doare bila, măi frate, de cât cinism dau dovadă oamenii ăştia. Pentru ei, acei copii sărmani nu semnifică decât nişte numere şi raţii de mâncare. Cam aşa gândeau şi naziştii, nu-i aşa?
